Turda și împrejurimile (II)

După cum am promis în postul anterior, astăzi voi scrie câteva cuvinte despre celelalte obiective turistice din zona orașului Turda, acelea pe care am avut noi ocazia să le vizităm.

Plecând de la salină, traversăm din nou Turda spre Alba Iulia, cu gândul de a ajunge la mormântul lui Mihai Viteazul (după cum știți, doar trupul acestuia este oficial înmormântat acolo, capul aflându-se la mănăstirea Dealu de lângă Târgoviște), precum și la superbele Chei ale Turzii.

Trecem de un sens giratoriu și apoi, cum citisem pe internet, mergem pe sub bucata de autostradă A3 spre localitatea Mihai Viteazul. Aici o rog pe soție să fie atentă la semnele de pe margine care să ne îndrume spre Cheile Turzii, dar până acolo speram să trecem și pe la Mormânt.

După ce am traversat în grabă localitatea (și am descoperit că mormântul lui Mihai Viteazul nu este acolo) ajungem în sătucul Cheia de unde găsim un indicator spre Cheile Turzii. De aici drumul se schimbă și după ce trecem de un pod și pe lângă niște clădiri împrejmuite cu gard și cu multe indicatoare de „proprietate privată” și „trecerea oprită”, montate de o firmă probabil puternică în zonă, ajungem pe un asfalt bombardat de-a dreptul. De fapt nu e chiar asfalt, e o șosea de beton și asfalt, care dispare din loc în loc, lăsând în urmă găuri în care poți pierde lejer roțile mașinii. 

Pe drum doar mașini străine...adică cu cetățeni ai altor state europene. Merg încet, minunați probabil de cât de bine știu românii să-și valorifice potențialul turistic deosebit de care dispun. „Rușine” grecilor că pentru orice piatră lăsată în urmă de strămoșii lor știu să se organizeze în așa fel încât să taxeze turiștii care o privesc și, mai mult, aceștia din urmă să fie și mulțumiți că au văzut o gâlmă antică.

Soseaua se sfârșește pe un platou de pietriș unde este improvizată o parcare. Lângă parcare, mici întreprinzători particulari s-au gândit că poate turiștilor le este și foame, așa că au construit o căsuță de lemn din care se vinde, pe lângă altele, cozonaci secuiești (Kurtos Kolacs). 

De cum a văzut căsuța, de pe bancheta din spate a mașinii, fetița a început să vocifereze că îi e foame și că ar vrea altceva de mâncare, nu sendvișurile cu care eram pregătiți de acasă și care stăteau liniștite în lădița frigorifică din portbagaj.

Oprim mașina în parcare, soția și fata coboară să ia cozonac secuiesc, iar eu privesc de jur împrejur. Sunt 8 mașini de turiști (cu a noastră)...una, venită chiar după ce am ajuns noi, era din cele depășite pe drum. Toate au numere străine, Ungaria, Danemarca, Austria și una din Spania. Câteva au portbagaj superior tip Thule. Din una din ele cu 7 locuri se dau jos tot atâția ocupanți, 3 copii și 4 adulți, sporovăind în limba lor. Din cea de lângă noi coboară doi bătrâni de peste 60 de ani. El își schimbă încălțările comode cu bocanci de vară, semn că vor să străbată cheile. Bravo lor! Din păcate noi nu avem același gând, copilul este încă prea mic de așa ceva și obosește repede, iar taică-su are discopatie lombară și nu poate să o ducă în spate prea mult.

Observ că totuși drumul auto continuă pe lângă parcare coboarând spre un șir de construcții aflate chiar la intrarea în Chei.

Peisajul este de vis. Un vânticel ușor îndoaie iarba și mișcă frunzele puținilor copăcei din apropiere. Undeva în zonă este o turmă de oi...talăngile de la gâtul unora dintre ele se aud ritmic...sunetul bucolic nu este deloc deranjant. În preajma noastră sunt câțiva câini de stână foarte blânzi, în cautare de mîncare. Totuși nu vrem să riscăm și ne ținem departe. Unul dintre căței, mare cât un vițel, are legat de lanțul de la gât un băț gros care să-l împiedice să alerge.

Drept în fața parcării spre Chei se ridică un delușor încoronat cu niște pietre și câțiva arbuști.

Îl urcăm toți trei. De acolo orizontul se deschide și  apar Cheile Truzii în toată splendoarea lor. Peisajul îți taie răsuflarea. E greu să-l descrii. Rămânem pe vârful dealului circa 20 de minute fără să ne săturăm de privit. Eu umplu cardul aparatului cu fotografii. Pe drumeagul ce coboară pe lângă deal și continuă spre Chei văd o parte dintre turiștii străini aventurându-se. Între ei și cuplul de bătrâni.

Cu regret plecăm spre alte obiective. Poate într-o zi, când fata va crește, ne vom încumeta să parcurgem Cheile. Poate doar eu și soția, la vârsta turiștilor din mașina alăturată.

Traversăm la întoarcere localitățile Cheia și Mihai Viteazul și intrăm din nou în oraș, apoi, prin zona industrială, virăm pe strada Bogata (spre localitatea omonimă). Conform surselor de pe internet, pe aici se ajunge la mormântul domnitorului. Doar la ultima intersecție din oraș, până în zona industrială, văzusem un indicator turistic spre obiectivul vizat. De atunci...nimic. Drumul îngust și plin de gropi urcă pe lângă o livadă de pomi fructiferi. Când, deodată, văd un indicator spre stânga spre obeliscul ridicat în memoria domnitorului român.

Intrăm pe drumeagul respectiv, care ocolea livada, trecem de niște clădiri ale unei pepiniere de...nu știu ce... că nu am fost atent. După pepinieră văd o parcare mare...goală și părăginită lângă gardul prin care se face accesul către mormânt și mănăstire. Pe un panou scrie că pentru a asigura confortul viețuitorilor de la mănăstire să lăsăm mașina la intrare și să purtăm îmbrăcăminte adecvată. Drept pentru care o chinuiesc pe biata soție să-și ia pantalonii de trening peste cei scurți pe care îi purta. Nu uitați că erau 38-39 de grade.

Dar cu mașina lăsată în paragina aia de parcare nu sunt de acord. Mai ales că ar fi fost singura, iar din curtea complexului tocmai ieșise o altă mașină. Așa că intru cu ea cam 50 de metri pe aleile largi și betonate, fără nici un risc să stricăm ceva și ajungem la mormânt.

Lăsăm mașina pe o alee laterală și vizităm mormântul. Frumos îngrijit, curățel, cu o jerbă de flori destul de proaspete. Lângă, într-o curte ca a bisericilor fortificate, se află mănăstirea „Mihai Vodă”, care, zice-se, este copie după biserica omonimă ridicată în București de domnitor.
Nu pot să nu remarc că, începând cu anii `90, dar mai ales după 2000, peste tot prin țară s-au înmulțit mănăstirile, acaparând cam orice fărâmă de istorie românească și transferând-o în patrimoniu bisericesc. Nu am nimic de zis de mănăstirile și bisericile cu tradiție din România, adevărate lăcașe de cult și  reculegere, în care găsești monahi cu har Dumnezeiesc, însă, privesc cu neîncredere orice nouă apariție mănăstirească pe locuri unde înainte au fost unități militare sau alte obiective laice. Aici vorbesc în special de sudul țării de unde venim și unde o seamă de inadaptați social își găsesc locul în astfel de lăcașe, tot mai multe în ultima perioadă. Ba mai mult, în unele dintre ele, funcție de necesități financiare, au apărut minuni cu „icoane plângătoare” aducătoare de bieți bolnavi, cărora doctorii nu le-au dat prea mari șanse de viață și care, în disperarea lor, sunt dispuși să doneze bani pentru îmbogățirea unor escroci, pe care nimeni nu-i controlează, întrucât autoritățile laice nu au interes (Biserica fiind din toate timpurile un vehicul de propagandă electorală), iar cele ecleziastice își iau partea cu mult înainte de a începe circul, pe care de altfel îl și taxează pe toată durata. Sunt convins că vorbele mele sunt dureroase pentru adevărații credincioși însă și ei trebuie să înțeleagă că, mai ales după anul 2000, biserica a devenit o afacere profitabilă. (Clericilor deranjați de afirmațiile mele le recomand să studieze câteva cazuri de icoane plângătoare în județele Teleorman și Giurgiu, cam prin 2002-2004. Caracteristica multor situații în care icoanele „plâng” este chiar locul unde o fac - în sate uitate de lume și a căror populație e prea săracă să susțină noua biserică/mănăstire, așa că se apelează la „turism” spiritual.)

Să revenim, întrucât am divagat prea mult.
Mănăstirea cu pricina are curtea plină de materiale de construcții, deși funcționează, pe hârtie, încă din 2005. Biserica și una dintre aripi a mănăstirii sunt gata, se lucrează probabil la cea de-a doua și, deși este luni, în curte nu sunt decât doi muncitori. Deși s-a îmbrăcat cuviincios, soția nu vrea să intre în curtea mănăstirii, așa că intru singur și încep să fac poze. Unul din cei doi muncitori, spunând ceva în maghiară (ironia sorții) se retrage printr-o ușă de la parter, celălalt, se urcă pe o bicicletă și trece pe lângă noi spre ieșirea din curte. Mă uit la ceas, e ora 17, poate au terminat treaba.

E prea pustiu, nici măcar călugării nu se văd prin curte, or fi la slujba de vecernie sau la altă rugăciune comună.

Parcul din jurul obeliscului este pustiu, imaginea este dezolantă. Plecăm cu regret...încă un obiectiv turistic important al României și de ce nu al Europei, a cărei istorii a influențat-o și Mihai Viteazul pe durata vieții lui, sfârșeste la capătul unui drum neștiut și nepromovat de nimeni. Rușine români!!!

Ca să îmi revin, îi propun soției să vizităm și ruinele castrului roman Potaissa, construit de Legiunea a V-a Macedonica dar care a fost utilizat și după retragerea acesteia în 274 d.H. (fiind cel mai mare castru cu utilizare îndelungată din România - nu puteam să-l ratez :D) pe care GPS-ul mi-l arată în vestul orașului.

Ea, sub impresia imaginilor de la Sarmizegetusa Regia (la care am fost în 2009) și poate chiar a celor de la castrul Arutela (pe Olt, mai sus de Căciulata - vizitat în 2007 și urmeaza o vizită scurtă și în octombrie a.c.) aprobă plimbarea până acolo.

Stabilesc pe GPS intrarea pe strada Potaissa...mergem pe strada respectivă, blocată alternativ pe câte unul din sensuri de maldăre de nisip și materiale de construcții.

De odată, strada se înfundă și singura posibilitate care îmi apare ar fi undeva spre stânga pe un drum de pământ. Ca să nu risc, deschid geamul mașinii și o întreb pe o doamnă de vârsta a treia dacă pot ajunge pe acolo spre cetate. Dânsa încuviințează mirată de interesul nostru pentru pietroaie și ne spune că la capătul drumului o să ieșim în câmp și va trebui să virăm stânga. De acolo ne recomandă să mai întrebăm.
Ieșim în câmp, facem stânga, pe drepta e câmpul cu fânețe și terenuri cultivate, pe stânga sunt case. În fața lor copii și bătrâni privesc mirați la mașina noastră. În spate se ridică praful, oricât de încet am merge. Mergem ce mergem și simțim nevoia se ne mai orientăm puțin. GPS-ul nu știe unde suntem. Noroc cu un nene de pe marginea drumului pe care îl abordăm.
- No unde vreți să mergeți? 
- La cetate...la castru, zic eu.
- Aaaa, la ruine?! Apoi mergeți drept pe lângă case și pe urmă pe lângă livada ceea și o să vedeți.
- Mulțumim frumos!
- Da` de unde sunteți?
- Ehei, de departe, din sudul țării.
- Mmmmhhmm!
Mergem pe lângă livadă, pe un drum de pământ. Iarba de pe drum nu prea a lăsăt loc șleaurilor, dar praful se ridică oricum.
Ajungem la castru. Consoarta coboară și privește dezamăgită peste câmp.
- Ce sunt pietroaiele astea măh?
- Păi castrul legiunii a V-a Macedonica, cel mai mare castru de legiune care a rezistat după retragerea aureliană.
- Îhîmm! Tare îngrijit mai e! Ia uite-te mami unde ne-a dus tac-tu!
Prin tufișurile din preajma cetății se aud șopârle și alte vietăți fâșâind.
Soția și fata se  retrag strategic spre mașină.
Numai eu rămân cocoțat pe zidurile de circa 50-70 cm înălțime ale castrului, încântat nevoie mare.


Cu aparatul în mână fac poze din toate direcțiile.
Seara se lasă încet peste livadă și castru. Mă hotărăsc că este timpul să plecăm spre gazdele din Turda.

Mă întorc la mașină. Pornim. Din drumul de pământ ajungem la altul de pietriș. Bunuț chiar.
GPS-ul îmi arată că suntem aproape de o șosea mai importantă...strada Traian.
OK...intru frumos pe strada Cetatea Romană și fac dreapta pe str. Pictor Theodor Aman.
Ulița în pantă, dar scurtă, îmi arată repede ieșirea spre Str. Traian. Deodată mă îngălbenesc. Pe mijlocul străzii e un șanț adânc de torent.
Analizez situația: în spate e cam greu de urcat în marșarier, în față ar mai fi puțin până în stradă, în lateral sunt unele case care nici nu au poartă mare, deci nu au intrat în curtea lor niciodată utilaje mari, nicicum autoturisme.

Mă sperii din nou. Ce-o fi o fi!!!
Îi dau înainte...viteza a I-a, frâna apăsată...ambreiajul apăsat...ușor, ușor, piatră cu piatră, coborâm. Mașina alunecă de pe un pietroi mai mare și de dedesubt se aude un zgomot de fier scrâșnit. Aici pricepe și soția intensitatea momentului și întreabă retoric: cât ne va costa platforma de tractare și ce-o să facem noi toată vacanța, că doar era prima zi de călătorie. Râzând strâmb, îi spun să se liniștească, că avem poliță Casco care acoperă transportul cu platforma și continui încet drumul. Încă un scrâșnet și ieșim la stradă.
HUUUUU!!!!! exclamăm la unison, am scăpat.
- Oprește și uită-te sub ea, spune a mea soție traumatizată.
Mă uit, nu văd mare lucru, dar cel mai important nu curge nimic. Mă gândesc să mă uit mai târziu să văd dacă s-a răzgândit vreo componentă a mașinii.
- Gata, mi-a ajuns, hai să mergem să ne cazăm! spune pasagerul din dreapta.
Încuviințez cu glas încet și începem să traversăm din nou orașul spre strada Tunel, pe care se află gazda noastră (http://www.turistinfo.ro/turda/cazare-turda/casa_nobilium-c67624.html), la nici 200 de metri de intrarea veche în salină, adică cea pe care nu am utilizat-o noi, dar care este recomandată celor care vin pentru tratament (fiind cea mai aproape de Staționarul Ghizela - sala de tratament) și în special celor cu afecțiuni motorii.
Fără nici o intenție de a le face reclamă, gazdele noastre, secui/maghiari adevărați, băiatul (ghid în Salina Turda) și părinții săi, s-au purtat cu noi extrem de frumos, iar camera pe care ne-au pus-o la dispoziție (rezervată prin turistinfo.ro cu circa 1 săptămână înainte) fiind extrem de curată și cochetă. Și celelalte spații publice erau amenajate cu mult bun gust, bucătăria având cam tot ce trebuie pentru ca turiștii să-și pregătească hrana.

Căsuța lor (cu o parte aflată încă în construcție) oferea spre spatele curții o grădiniță superbă, mică dar frumos îngrijită. Deși obosiți după drumul de aproape 15 ore din sudul țării până la Turda (cu opriri în Sighișoara și apoi la toate obiectivele descrise mai sus și în episodul trecut), facem câte un duș și ieșim în curticica din spatele garajului. Iarba e proaspăt udată de Arpy, gazda noastră, care acum este plecat cu treabă în alte părți. Stăm la o masă iar fetița se întinde pe un șezlong. S-a răcorit afară și berea ne face somn. Așa că intrăm în cameră să ne odihnim. Mâine ne așteaptă o nouă zi. Plecăm din Turda spre Băile Felix.
Dar despre această călătorie (așa cum spunea și Corenelia Rădulescu la Teleenciclopedia) într-un episod viitor.






P.S. Cu regret vă spun că am ratat obiective turistice ale zonei pe care cu altă ocazie nu le voi mai ocoli și dintre care amintesc doar Cheile Turenilor, Cetatea Trascăului, Băile Sărate și Grădina Zoologică din Turda, ultimile două chiar nu știu în ce stare se găsesc (din câte am auzit Gradina Zoologică urma să fie amenajată pentru habitatele carnivorelor mari).