Lungul drum până la (dar mai ales de la) Adamclisi

Sfârșit de vară 2012. Cald încă, fără nici o urmă de ploaie. E duminică și noi ne întoarcem de la mare, de la Neptun.

-       Hai să nu mai mergem pe drumul obișnuit, zic eu, trecem pe la Adamclisi și apoi ieșim direct la Cernavodă. - Păi cam ce e de vazut la Adamclisi? întreabă soața mea...păi monumentul și cetatea romană, zic. - Atât? spune ea fără tragere de inimă, iar vedem un zid de piatră de juma` de metru ca la Potaissa și un monument de 2 metri înălțime?

-       Haide...o să-ți placă...te rooog! - Bine, dar e ora 12, până pe la 4 ajungem în București la Vitantis Mall? că vreau să-i mai iau copilului ceva de îmbrăcat, că doar începe primul an de școală .

-       Siiiguuur! De la Adamclisi am văzut pe GPS-ul de la telefon o scurtătură și ieșim mai repede la Cernavodă.

Fără să-mi fac nicio grijă, pornesc din Neptun vijelios, ies pe drumul Constanța-Mangalia și la intrare în 23 August fac stângă către Pecineaga. Până aici e bine...deschid GPS-ul telefonului (că GPS-ul normal îl aveam împrumutat de finii noștrii  - pecați în vacanță ceva mai la deal, la Olimp) și fixez ținta...Adamclisi.

Și plecăm...trecem de Pecineaga și mergem spre Azamcea...când, deodată, la vreo 3 km., șoseaua ca-n palmă dispare și în locul ei rămâne una bucată drum decopertat, plan dar plin de pietriș. Cu pietrele scrâșnind sub roți și bătând constant pe sub scut și podele mergem mai departe.

 – Sper că nu mai e mult așa că ajungem poimarți, cu viteza a doua, zice soția.

 – Eeee, n-are cum să mai fie mult că doar a scris pe piatra kilometrică că mai sunt doar 8 km, spun eu oarecum îngrijorat.

Doar ce trecem de un pod dispus în șicană că ajungem din urmă un tractor, prăfos până la Dumnezeu, mergând civilizat pe mijlocul drumului, că doar eram în câmp la liziera unei păduri. Cu puțin efort și claxoane reușesc să-l depășesc și...deodată consoarta exclamă: UITE ȘOSEAUA!!!! Ușurat mă uit unde îmi arată ea și ce văd? munți întregi de bucăți de asfalt decopertat și depozitat pe marginea drumului, iar, puțin mai încolo, o droaie de utilaje staționate...doar era duminică și Doamne Doamne a zis ca oamenii, dar mai ales românii, să se odihnească.

În sfârșit, după cei  11 km dintre cele două localități, trecem de Azamcea și...după...de Topraisar, Mereni, Osmancea, Ciobănița și Cobadin. De acolo intrăm pe drum național (DN3) spre Adamclisi, pe marginea căruia se înșiră o mulțime de nuci, pe kilometrii buni, mai mulți decât am văzut pe orice alt drum pe care am circulat până acum. Bineînțeles, fiind sezonul de cules, pe marginea drumului erau oprite multe, mult prea multe mașini, chiar Dacia papuc, pe lângă care, oameni de bine, cu ciomege vânjoase, scuturau distructiv bieții copaci. Mai mult, din sută în sută de metri, puradei oacheși ieșeau pe jumătate benzii în șosea ca să ne facă semn de oprire, arătând totodată mici săculeți aflați la picioarele lor, plini bineînțeles cu nuci, cantitate pe care, într-un ritm ceva mai de puturos, o adunai singur cam în 10 minute, dat fiind bogăția pomilor. Așa că nu am fost interesați nici măcar de preț.

În cale ne apare un SUV rulând tacticos cu 40 km./h. Numere de Olanda. Depășim, ne uităm în mașina respectivă: doi moși și două babe (scuze, cetățeni olandezi de vârsta a treia). Cunoscând interesul românilor de a vizita obiective istorice în țara lor (de care ne-am convins  în peste 5 ani de călătorit prin toate colțurile țării) am afirmat sus și tare: ăștia clar tot la Adamclisi merg!!! Mai vedem.

După ce trecem prin Viișoara, Pietreni și Deleni ajungem în sfârșit la Adamclisi. Chiar înainte de intrare văd un semn la dreapta...Cernavodă și Abrud.- Na pe naiba că ajunserăm și în Apuseni, zic în glumă. După semn, la nici o sută de metrii văd altul: dreapta spre Monumentul și complexul arheologic Adamclisi. Buuun! Asta este, zic. După ce mergem câteva minute pe un fel de bulevard ceaușist, cu benzi bine delimitate de scuaruri cu verdeață și garduri și la fel de pustii ca-n 1980, ajungem la o poartă, în spatele căreia, ceva mai departe, se vedea monumentul.

Pe lângă intrare, ceva utilaje abandonate, câteva maldăre de nisip, semne clare că se lucrează ceva...plus un panou din tablă cu...bla..bla, proiect european..bla..bla..firma..bla..culturii. Parchez. Alte 3 mașini parcate, doar una de români. Ieșim din mașină, trecem de poartă. Apare un nene, pe la 40 de ani, în uniformă de paznic. Din atitudinea lui citim că, deși întreaga curte a complexului era în pline lucrări de ceva, iar monumentul era blindat de schele, urmează să plătim ca să-l vedem mai de aproape. Nu e mult: 7 lei de adult. Copilul fiind micuț (6 ani) nu e pus la plată. Intrăm, drept în cale e monumentul, cum ziceam, maimuțoiul din capul monumentului nu se vede de lemnele care îl înconjoară. 

Ne învâtrim, facem poze, ne plictisim. - Hai mai departe! - Ce mai vedem? - Păi mormântul tumular. Uite că e semn spre el. Mergem după semn. Cărarea ne scoate din curticica monumentului, delimitată de niște garduri betonate, către un câmp limitrof. De la gard se vede un delușor.

–Ala e? întreabă soția.

– Cred...da, uite un panou pe care scrie ceva. Eu înainte, fata rămâne în urmă și culege păpădii de pe câmp, maică-sa o păzește. Eu sus pe tumul, fac poze...gropan mare în mijlocul tumulului plin de pietroaie cioplite și înconjurate de iarbă. 

Înțeleg, cercetarea arheologică s-a făcut în anii naționalismului românesc și a fost abandonată, din varii motive, după ce ne-am democratizat.

Nu e singurul obiectiv la care s-a întâmplat asta, dar poate mă înșel și lucrurile nu stau așa. Uite! mă înbărbătez singur, acum s-au apucat să modernizeze situ-ul, fac nu-ș`ce dracu cu niște pietre pe lângă el. Mă întorc, mă lămuresc. Se fac niște poteci din pietre undeva în lateralul monumentului, urmează să aducă băncuțe și să planteze ierburi și flori.

Oaaaau, era ceea ce îi lipsea monumentului, oameni care să vină în părculeț și să se reculeagă privindu-l cum zace înconjurat de schele.

NUUU, zic, e doar un gând răutăcios, de fapt lucrările principale sunt alea de pe schele, o să mă conving eu peste...ani, când voi mai veni...dacă voi mai veni.

- Haide, plecăm? mă întreabă fetele. - Doar o clipă: să vizitez un alt obiectiv. Obiectiv semnalat cu aceleași tăblițe ca și mormântul tumular și care era într-o anexă părăginită. Minune...ungherul gentlemenilor dispunea de apă curentă, dintr-o cisternă care continua seria agregatelor de construcții aflate în preajma edificiului.

Ne întoarcem în parcare, apare și SUV-ul de mai devreme. Bătrânii se dovedesc doi olandezi și doi români. Perechi trecute de 60 de ani. Cu un fel de cățel scămos la care latră toți maidanezii din preajmă. Am avut dreptate, turismul din România nu e făcut pentru români, mai ales pentru cei tineri.

Plecăm. Renunțăm la a vizita și cetatea, aflată în celălat capăt al localității și, uitându-mă pe mizeria de GPS a telefonului văd un drum spre Cernavodă chiar pe lângă intrarea spre monument din drumul național. Brusc îmi aduc aminte, era drumul spre Abrud care îl văzusem la venire. OK. Ne întoarcem pe drum, intrăm pe el și...surpriză, drum de piatră. Poate e așa doar puțin, zicem noi. După un kilometru la fel ne depășește un nene cu un papuc carosat ridicând praful în urma lui. E clar, e drum circulat. Sau nu. Dar de asta ne convingem după încă vreo 3 km. printr-o pădure.  Sigur nu mai e mult...8 km cu totul de la Adamclisi până la Abrud.

-       Pe ca naiba drum ai intrat mă? întreabă consoarta nervoasă.

-    Pe ăla care mi l-a arătat GPS-ul, dar am crezut că se face bun, ca ăla dintre Pecineaga și Azamcea, ai văzut ca la un moment dat am ajuns la șosea, încerc eu.

În gând s-au înmulțit semnele de întrebare privind cât de bine deosebește GPS-ul meu drumurile județene de cele comunale. Prevăzător, dar prea încrezător în tehnologie, aveam și o hartă în torpedou. O deschid...surpriză - Drumul Comunal 54. Mă uit, cam 4 km. până la următorul sat – Hațeg (sic), respectiv încă vreo 9 până la Rasova, după care, uraaaaa!!!! Drum județean. Cu gândul că deja am parcurs aproape o jumătate din drum îi dau înainte: n-are cum să fie mai rău.

M-am înșelat, bineînțeles. Intrăm în Abrud. Ne hlizim pe lângă indicatorul de intrare în localitate, îl pozăm... o să-l postăm pe facebook la mișto, sa vadă lumea că și anul asta am ajuns în Apuseni.

Apoi șocul...uimiți ne uităm la peisaje ca-n Irlanda...garduri de pietre puse unele peste altele. În rest sărăcie lucie și pustiu. Casele de chirpici și piatră stau să cadă. Ici, colo parabolice arată că un dram de civilizație a ajuns și în deșertul ăsta prăfos. Doar atât, nu tu șosea, nu tu apă curentă, canalizare nici vorbă, nu dispensar și o casă prăpădită cu vreo 4 camere pe care scrie Școală. 

Uimiți încă, nu apucăm să fotografiem nimic. Suntem mulțumiți că noi am fost privilegiați de soartă și avem acces la avantajele lumii civilizate.

Fără să ne dăm seama, cam în 3 minute ieșim din sat spre Hațeg. Pe drum peisaje de o sălbăticie ieșită din comun. Grote săpate de ape în dealurile calcaroase pe lângă care trecem, câteva foste stații de extracție și prelucrare calcar (cel puțin așa par de departe) și...ajungem în sat. Oaaaau... e doar pe o parte a drumului...cam 5 case și niște acareturi. Oameni văd doar pe lângă una dintre ele unde era și o Dacie 1310. După un minut am ieșit și din el. Intrăm pe un drum în pantă între două dealuri care închid orizontul. 

E doar o părere, după 50 de metri ajungem din nou pe cîmpia vălurită binecunoscută, cu drumul alb de pietriș calcaros.

Nervoasă de durata mare a deplasării de la Adamclisi până aici, soția mea scapă o înjurătură la adresa finului la care lăsasem GPS-ul și care n-a reușit să ajungă cu el înapoi până când am plecat noi la mare (oprit cu “treburi” la București) și spune cu năduf: dar de ce naiba au mai pus ăștia pietroaiele pe drum, că o să ne rupem mașina de la ele, nu puteau să lase pământul gol? Nu zic nimic și sper să nu am motiv mai târziu să-i spun: Uite d`aia!!!

Undeva acolo sus cineva ascultă rugămințile oamenilor și le satisface cu un simț al umorului foarte smucit.

Drumul de pietriș se termină și, după o altă exploatare de calcar părăsită, apare un spendid drum de pământ, pe malul unui canal artificial, puțin cam plin de stuf și papură.

Aici încep să mă sperii, dar drumul pare bun. GPS-ul telefonului nu mai găsește nici poziție, nici drum, nimic. Mă liniștesc că văd 2 liniuțe de semnal.

-       Dacă se strică mașina pe aici, nici platforma nu vine să ne ridice, zice soția mea, înțelegând care e treaba cu drumurile de pietriș vs. drumurile de pământ fără să-i mai spun.

Mergem încet...praful se ridică...în urma noastră nu se mai vede nimic. Drumul se schimbă, apar șleaurile, încep să mă gândesc dacă n-ar fi mai bine să ne întoarcem 20 km.

Pe bancheta din spate se trezește fetița: Tati, am ajuns la București? – Dormi tati, lasă-ne acum.

Și consoarta a tăcut, privește cu ochii mari la drum, uitând să facă poze, e siderată și a apucat-o brusc frica.  Și eu mă gândesc la cum ar fi să petreci o noapte pe aici.

Mă consolez cu gândul că mai mult de 4 km. până la șosea n-au cum să fie. Dacă ne ajută și drumul ajungem și la șosea. Nu ne ajută. Șleaurile se îndesesc, mașina fiind joasă șterge de vreo două ori cu scutul vărful coamei formate între urmele de roți. Schimb tactica, urc mașina pe coamă cu o roată și pe marginea abruptă a drumului dinspre deal cu altă roată. Tactica dă roade, dar pe alocuri reușesc să mă mențin pe trasă doar cu roțile virate spre deal, în echilibru instabil. Din nou ajungem pe drum plan, pe lângă canal. Iarba nu prea a lăsat să se formeze șleauri. Mă înșel din nou. Un gropan de toată frumusețea apre în drum. Dau în spate și o iau pe niște urme lăsate în iarbă de câteva alte mașini. E mai bine, trec de groapă, ajung la alta. Deja știu...urmele alternative mă conduc.

Uraaaaa!!! Uite oameni. Pe marginea canalului, din loc în loc, pescari cu ochii mari îndreptați spre noi evaluează atât sănătatea noastră mintală cât și garda la sol a mașinii. Niciuna nu corespunde. Ei ai ARO, SUV-uri sau Logan...rar o mașină de oraș, modele cu gardă la sol mare. După încă vreun km. drumul se desparte pe un fel de coastă, respectiv o cărare prin păpuriș. Cobor din mașină și mă îndrept spre pescari.  Întreb cât mai e până la Rasova. Mă liniștesc: cam 500 metri pe lângă un deal. Întreb din nou pe care drum, cel de pe coastă arăta prea înclinat. Ba da...era chiar ăla. Încerc din nou: dar celălalt drum prin păpuriș unde duce? – Nu știm că n-am venit pe el. Mulțumesc și mă urc în mașina devenită brusc din neagră gri cu pete. Îmi fac curaj, urc pe costișă cu mașina înclinată în lateral destul de mult. Soția a amuțit de tot în dreapta. După 50 metri coasta se sfârșește iar drumul se unește cu altul venind din păpuriș. Exact drumul evitat de noi. Nu-i nimic...am scăpat. După alte sute de metri ajungem la drumul județean, pe care urcăm spre Cernavodă doar după ce, timp de 10 minute, scutur praful gros de 1 cm de pe întreaga parte din spate a mașinii.

-    Gata, am intrat în civilizație: se înbărbătează pasagerul din dreapta și începe: dar tu chiar ai de gând ca în fiecare vacanță să ne duci pe câte un drum cu peripeții? - Euuu, dar ce nu ți-a plăcut? –Hmm, data viitoare fac eu traseul!!! –Mai vedem, am deja ceva în minte.....

Dar asta într-o vacanță viitoare.

Despre vacanțe trecute voi mai povesti în postările următoare, asta dacă vi se pare util sau măcar interesant.

P.S. Atunci am ajuns în București la 18.00, deci n-am întârziat decât vreo 2 ore pe coclauri. Se putea și mai rău.