Sighișoara

Aflați în drum spre inima Ardealului, cu Meridionalii lăsați în urmă încă de la ora 7 dimineața, ne stabilim ca obiectiv de etapă cetatea Sighișoarei, clasată de mult pe un loc fruntaș în lista noastră de localități turistice de neratat.

Trecem de Defileul Oltului și cum harta GPS-ului nu știe încă de centura Sibiului, activez copilotul și-l fac atent:

- Fată, cască ochii bine, să vedem din timp intrarea pe centură, că altfel, dacă intrăm în Sibiu, pierdem o oră!

Zis și făcut, la vreo trei kilometri după satul Veștem vedem intrarea pe centură, ne înscriem pe banda care trebuie și meeeergem cam 15 minute pe șoseaua ca-n palmă, cu Sibiul lăsat în stânga. Partea cu adevărat proastă este că, pe cât este centura de bună (cu circulație în regim de autostradă) pe atât de anostă este imaginea, panourile despărțitoare ale sensurilor fiind și foarte înalte și nelăsând să vezi absolut nimic din oraș (de pe banda respectivă), asta spre deosebire de bucata de autostradă A3 - Turda (Câmpia Turzii)-Gilău, despre care o să spun câteva cuvinte altădată.

Dar, cum spuneam, în 15 minute am și ajuns la ieșirea spre Mediaș. Ce vedem de aici încolo îmi confirmă ipoteza că toate drumurile din țară se află în lucrări, toate dodată, fără să se facă o minimă prioritizare în funcție de importanța economică, turistică sau de altă natură (excepție constituind însă toate drumurile care duc spre obiective turistice deosebite, aflate lângă civilizație - ex: Sarmizegetusa, Mormântul lui Mihai Viteazul - Turda, Râpa Roșie, Detunatele, Peștera Urșilor, Scărișoara etc.) . Fiecare Consiliu Județean sau Primărie stabilește cam pe ce să arunce banii în anul respectiv și mai ales căror firme.

Revenind la drumul nostru, acesta este distrus pe circa jumătate din distanța de la Sibiu la Mediaș, cealaltă jumătate se află în lucru, alternativ fiind blocat câte un sens de circulație, cu tot tacâmul: semne de ocolire,  semafoare, oameni cu palete verzi/roșii etc.

Din mers, soția reușește să facă o fotografie la una dintre bisericile întâlnite pe drum, din cele fortificate, cred că în localitatea Axinte Sever.

Nu mai rețin dacă înainte, dar cred că după Mediaș, am văzut câmpuri întinse de hamei, cu care a mea soție făcea pentru prima oară cunoștință, așa în starea sa naturală și nu în produsele caracteristice. A fost de altfel și singurul loc din zonă unde am întâlnit cultura respectivă.

Acum ani buni, într-o călătorie făcută în Ardeal, am văzut atât de multe câmpuri de hamei încât am crezut că românii nu mai beau altceva decât bere. Pe atunci, pe producătorii români de bere îi numărai pe degete. Acum, când nu mai sunt culturi de hamei, berea se produce în cantități industriale. Din ce? Din orz, bineînțeles, cu arome identic naturale.

Cultură de hamei

Deși aș fi vrut să oprim și în Mediaș, faptul că am pierdut o grămadă de timp până să ajungem în el ne-a determinat să trecem mai departe, spre Sighișoara, cu speranța că drumul se va îmbunătăți substanțial. Speranța a rămas neschimbată, la fel ca și drumul, aflat deasemenea în lucru.

Dar iată că am ajuns și în orașul cu pricina, cu 11 zile înainte de festivalul medieval consacrat și cu timp de colindat doar de câteva ore.

Ajungem pe strada Anton Pann și oprim într-o parcare cu plată. Mă uit de jur împrejur să văd de unde cumpăr bilet de parcare. Pe un panou scrie ceva de necesitatea cumpărării acestora/amenda în caz de neplată. La prima casă la care mă duc, o tanti din curte îmi spune că s-ar găsi inclusiv în punctele de comerț alimentar din zonă. E 9.30 dimineața și nu văd nici un magazin deschis (sau nu sunt magazine în zonă). Vis a vis de noi apare un autocar cu turiști germani, mă trag pe lângă ei să văd dacă cumva în clădirea lângă care a parcat autocarul găsesc bilete. Clădirea nu știu ce reprezintă, doar că într-un lateral al ei văd o ușă cu însemnele clasice: WC. Încuiată.

Încep să mă uit din nou în jur: drumul pe care am venit se desprinde pe două cărări, una spre oraș iar una spre dealul împădurit pe care e cetatea. Pe drumeagul pietruit respectiv văd o coșmelie de portar și o barieră pe cele 2 sensuri de mers. Clar ăla e accesul spre cetate.

Mă duc la ghereta portarului, un băiat extrem de simpatic, pe care îl întreb cum să procedez cu parcarea. Îmi spune că 12 lei ar fi suficient pentru toată ziua. Îl întreb dacă până la cetate se poate ajunge cu autoturismul și dacă acolo găsesc parcare. El îmi răspunde pozitiv la ambele. Plătesc 12 lei și spunându-i soției că putem ajunge până la cetate cu mașina plecăm din loc. Ajungem lângă portar:

- Dumneavoastră?
- Păi tocmai am plătit taxa de parcare acum 3 minute.
- Aaaa, da, dar ați plătit pentru parcarea de aici nu pentru cea din cetate.
- Păi aia cam cât e?
- 15 lei.
- Stai așa că îți mai dăm 3 lei.

Uitându-se spre bancheta din spate a mașinii noastre, unde fie-mea tocmai se trezise, spune: Hai lăsați, luați-i la fetiță o înghețată de ei.

Mulțumim frumos și mergem spre cetate, mai ales că nu aveam de gând să abuzăm de amabilitatea omului, fiind oricum contratimp.

Drumul în pantă cotește brusc spre dreapta și intrăm în cetate prin două seturi de porți duble.

Gata, am ajuns. Parcăm mașina aproape de piața mare a cetății și pornim pe jos.

Străduțele înguste, majoritatea în pantă, ne fascinează. Cutreierăm pe ele. Din loc în loc, în fața unor case vechi, comercianții și-au întins așa-zisele suveniruri. Cam 40% facute în România, poate chiar în zonă, restul kitsch made in China, personalizat pentru români.

Găsești la ei arme de lemn pentru copii, platouri de lemn pentru servit mâncăruri tradiționale, fântâni, și căsuțe de lemn în miniatură, ceasuri cu Dracula etc., toate semănând unele cu altele de parcă ar proveni din aceeași matriță (poate chiar așa e).

Într-un capăt de stradă spre deal vedem o chestie ca un tunel din scânduri. Ne apropiem și pe ea scrie: "Scara acoperită". După ceva documentație internet aflu că de fapt era scara utilizată de școlari către școala din deal.

Trecem prin ea și ajungem la școala spre care duce.

Acum Liceul Romano(Româno?)-German Joseph-Haltrich














Ceva mai sus de școală vedem și Biserica evanghelică "din deal", superbă și extrem de liniștită.

Văzută de aici de sus, cetatea oferă o priveliște deosebită.

Coborând spre locul de unde am venit, virăm un pic dreapta și printr-o străduță cu 2 terase cochete ajungem la turnul Cositorarilor (sau Cositoarelor cum am vazut pe niște site-uri obscure). 

Frumos, nimic de zis, dar curtea de acces la el era "PROPRIETATE PRIVATĂ", după cum îmi aminteau mai multe panouri, așa că am șters-o repede de acolo, de frică să nu fie vreun proprietar mai șmecher și mai cu pușcă. Glumesc, dar nu prea mult.

Circa o oră ne-am tot plimbat prin cetate, făcând poze și patrulând pe străzi doar doar vom vedea și ceva cu specific medieval, altul decât clădirile.
Spre sfârșit, căutarea noastră a dat roade, în piața centrală vedem un băiat înzorzonat, bătând din tobă și anunțând ceva. Pe lângă el tot felul de atârnători.Tipul, îmbrăcat cam de adunătură, după cât mă pricep eu. Multicolor, dar nu asta era problema. Problema erau pantalonii largi, albaștrii, cam spre șalvari, de mătase luciasă sau satin, pe care cert nu i-ar fi purtat nici un anunțac/olăcar din ăsta medival. Încă o dovadă de kitsch. Ne ducem și noi să auzim ce zice, să nu murim proști. Spunând unor cetățeni (jumate români, jumate dracu știe ce că români nu erau) cum că ar fi din Sibiu și că e ghid zi de zi în Sighișoara. Ținându-ne după el ca și ceilalți aflăm teorii Roesleriene, cum că maghiarii ajungând aici în Ardeal și negăsind pe nimeni i-au chemat în ajutor pe sași să păzească granița de est. Uitând să precizeze faptul că acei sași erau de fapt Teutoni, membrii unui ordin militaro-religios puternic care în mod cert ar fi putut păzi granița mult mai bine decât bieții români/vlahi/olahi, slab organizați administrativ și peste care trecuseră toate hoardele migratoare, cu hunii în cap.

Văzând că în fapt autonomia teritorială s-a produs deja și cei care le-au dat drept de lucru ghizilor din cetate puțin le pasă de cum prezintă aceștia istoria (bănuiesc că directorul Direcției Județene pentru Cultură și Patrimoniu Cultural Național Mureș ori e de etnie maghiară ori îl doare în spate de ce are în ogradă) plecăm prin cetate pe cont propriu, făgăduindu-mi că mă voi documenta serios despre fiecare obiectiv în parte, din surse neutre, ceea ce am și făcut la revenirea acasă.

Revenind, arhitectura orașului m-a dat gata, aici îmbinându-se mai multe stiluri în vogă la momentul construcției. Influențele gotice târzii și clădirile în stil romanic, modificate la renovările ulterioare cu elemente noi, caracteristice altor stiluri, sunt absolut senzaționale. Unele dintre ele sunt renovate, altele au o patină groasă.

Aici mă refer la edificiile importante, întrucât construcțiile de tip casă de locuit m-au dezamăgit profund, nu ele cât actualii proprietari și cei care le-au aprobat tot felul de renovări bălțate și cu diverse materiale (aș putea face referire tot la D.C.P.C.N. Mureș).

Majoritatea celorlalte edificii importante se află tot în preajma Pieței Centrale, respectiv:

Turnul cu ceas

Clădirea Primăriei

Biserica romano-catolică Sf. Iosif

Turnul Cizmarilor

Biserica mănăstirii dominicane

Dincolo de toate răutățile pe care le-am spus, Sighișoara, și în special Cetatea, sunt obiective deosebit de frumoase, care nu pot fi ratate. Merită să le vedeți. 

O viață de om avem, haide să ne bucurăm privirea și cu ceva frumos, nu numai cu oribilitățile inepte ale televiziunilor.

P.S. Documentați-vă pe cont propriu și nu luați de bun tot ceea ce vă oferă spre informare anumiți oameni "de bine" mai înzorzonați.
P.P.S. Nici aici nu veți scăpa de legenda lui Dracula, întrucât în una din casele din cetate se presupune că s-a născut însuși Vlad Țepeș.